„Confrutarea inteligentă” cu mine însămi.

Am citit recent cartea „Abundență acum” a Lisei Nichols, unde ea sugerează la un moment dat despre „confruntarea inteligentă”. Ce credeți că înseamnă asta?

Confruntarea inteligentă este acea discuție dintre două persoane în care se folosește grație , grijă, compasiune, respect, se pun întrebări „inteligente” precum : „Pot sa îți fac o sugestie?”, „Pot să îți împărtășesc opinia mea” și se folosesc exprimări gândite dinainte precum : „Ce îmi place la tine este că…”, „Ce apreciez la tine este că…”, „Ce m-ar face să mă simt mai bine este să…”, „Te înțeleg…”, „Îmi asum responsabilitatea…”, „Te respect…”, „Îți mulțumesc…”. Totodată este esențial să auzim detaliile, pentru că acolo se găsesc multe indicii spre rezolvare.

Bun. Până aici e bine și sunt total de acord cu Lisa Nichols, pe care o iubesc și îi mulțumesc pentru multe, însă ce facem atunci când ne este greu să îndeplinim astfel de cerințe? Adică , cum greu? Multă vreme , eu personal, mă simțeam jenată, umilită, furioasă, nedreptățită, să folosesc astfel de expresii și întrebări, mai ales față de o persoană care consideram că mi-a greșit.

Și uite așa s-a născut în mine întrebarea : -De ce simt toate astea?

Pentru a îmi răspunde la această întrebare am început prin a îmi spune mie însămi acele expresii:

-Ce îmi place la mine este că…

-Ce apreciez la mine este că…

-Mă înțeleg….

-Îmi asum responsabilitatea pentru…

-Mă respect…

-Îmi mulțumesc pentru…

– Pot să îmi fac o sugestie?

-Pot să îmi împărtășesc opinia?

Mai apoi a fost esențial să fiu atentă la PRIMA REACȚIE a mea atunci când am scris expresiile si am început să scriu răspunsurile. Apoi a urmat sinceritatea, sinceritatea cu care răspundeam și scriam prima reacție pentru că în ele este îngropat, în subconștientul meu, adevărul meu despre mine. Dacă începeam să gândesc răspunsurile deja obțineam altceva pentru că intervenea ego-ul și răspunsurile erau înfrumusețate de el .

Ce am obținut?

-Ce îmi place la mine este că… nimic.

-Ce apreciez la mine este că… nimic.

Și nu că nu îmi venea nimic în minte, însă nimic din ele nu era adevărat, făcea parte din ego si era un automatism cu care răspundeam de obicei la acea întrebare .

-Ce m-ar face să mă simt mai bine este să… stau și să „dospesc” în nervii mei pentru că nu am făcut alte 1000 de lucruri utile.

-Mă respect…. Da, sigur! Pentru ce? Că mă procastinez continuu?

-Mă înțeleg… Aici deja râd. Dacă ar fi așa m-aș iubi mai mult.

-Îmi mulțumesc…. vreau să ajung acolo, momentan o fac doar teoretic că practic îmi dau șuturi în fund.

Și făcând acest exercitiu cu mine, ce pot spune este : Cum naiba?! Cum naiba să nu fiu frustrată și să nu mă simt umilită când vreau să folosesc astfel de expresii cu alții?

Adică eu mie nu îmi pot spune lucruri frumoase însă am pretenția să spun și să cred ceea ce spun , altora. Nu ar fi asta o minciună față de mine? Ba da.

Pot eu să îți dau 10 lei ție dacă eu am doar un leu. Pot eu să îți arăt ție respect, compasiune, grijă, grație, dacă eu nu am aceste elemente față de mine în interiorul meu? NU.

În concluzie spun că da, confrutarea inteligentă este un ideal. Însă pentru a putea face acest lucru, corect și fără să ne mințim sau să ne adâncim mai mult în umilință și frustrare față de noi , prima oară este necesar să avem o confruntare inteligentă cu noi înșine. Să învățăm să ne vorbim nouă frumos, cu încredere, dragoste, grație, blândețe adică să avem iubire de sine.

Iar dacă avem iubire de sine o confruntare inteligentă cu alții va fii foarte firească și ne va face plăcere să îi apreciem pe cei din jurul nostru, să le mulțumim, să îi respectăm sau să ne asumăm responsabilitatea dacă este cazul.

Pe blog despre iubirea de sine găsiți concret aici: https://wordpress.com/post/anitamateoccom.wordpress.com/93 , Însă cam toate articolele aduc măcar o idee despre iubirea de sine, așa că spor la citit să avem.

Acum, cu dragoste de mine și de voi dragi cititori, Anita Mateoc.