Cum depășim frica? Cum trăim fără limitări?

Frica face parte din viața omului. Vrem nu vrem, ne cam pricopsim cu tot felul de frici, le adunăm pe parcursul copilăriei, adolescenței și în viața de adult. Însă atunci când fricile apar, nu înseamnă că trebuie să rămânem cu ele pentru totdeauna.

În continuare am sa va scriu despre o metoda care mi-am creat-o să mă ajute să depășesc anumite frici. Hai să o numim metoda celor 3 pasi:

1. Identifică zona de confort

2. Etichetează fricile

3. Acțiune /înfruntare

1. Identifică zona de confort- ce trece de limita zonei de confort, e frică!

Exemplu:

-Mă întâlnesc cu un coleg, căruia cu foarte mare entuziasm îi explic toate lucrurile și avantajele ce țin de noul produs al firmei, colegul este foarte entuziasmat de modul meu de a prezenta, astfel, îi propune șefului să fac eu următoarea prezentare în fața unor posibil client. Iar eu, în acest moment, mă blochez. Simt că nu pot să o fac, frica m-a ajuns din urmă . Acesta e momentul când ajung la limita zonei mele de confort. Ce fac mai departe? Îmi spun în gând :

– Ceea ce trece de limitele impuse de mintea noastră, sunt frici create în mintea noastră!

2. Etichetarea fricilor.

Ca să pot face ceva să îmi înving frica, prima oara ar fi o idee să știu de ce mi-e frică!

Continuarea exemplului:

Când mi-a propus șeful, să fac prezentarea în fața unui public, m-am blocat. Dar de ce? Ce se schimbase față de momentul când îi povesteam colegului cu mare entuziasm? Numărul oamenilor! Deci, mi-e frică să vorbesc în public! De ce? Mi-e frică de ce vor spune, cum vor reacționa la vocea mea, la fizicul meu, la gesturile mele, la pregătirea mea. Bun! În concluzie mi-e frica că voi fii judecată! Lipsa mea de încredere în mine își face simțită prezența !

Și uite asa, metoda de etichetare a fricilor, este punerea de întrebări (tu, ție).

Acum știu de ce mi-e frică, îmi este frică să fiu judecată!

3. Actiune/ Înfruntare.

Fugi sau stai?

Hm… La acest pas, voi continua cu povestea mea personala (la pasul 1 și 2, exemplul a fost unul fictiv).

Și, prin faptul că scriu aici exemplul meu de a acționa, defapt îmi depășesc și ultimele rămășițe, firmituri, de frică față de ceea ce spun alții despre mine.

Frica, este ceva ce dobândim de-a lungul vieții, nu ne naștem cu ea, ci ne este implementata de-a lungul anilor.

Frica, este motivul pentru care nu înaintăm, deși știm că putem mai mult, nu facem, pentru că ne este frică …. Frica de judecată , frica de abandon, de singurătate, și de multe altele.

Frica, ne limitează.

Frica, e stăpânul nostru.

Toată viata am avut frica de a fii judecată. Am crescut, la fel ca mulți alții, cu expresii de genul: „nu te atinge…”, „nu ți-e rușine?”, „nu e voie…”, „nu te uita…”, „nu fă așa …”, ” nu ești bun de nimic…”… Acestea sunt limitări, care nasc frici!

Am ajuns adult și singura mea grijă era dacă e bine ce fac? Dacă e bine pentru alții? Dacă respect regulile? Mă comparam mereu ca nu cumva să ies din tipar și să fiu pusă în vreo situație jenantă , în care să îmi fie rușine.

Eram mereu preocupată de ideea, ce spun alții despre mine? Și mă închideam în mine, ca nu cumva să fiu respinsă , neacceptată și judecată ! Și ghiciți ce? Exact asta am atras să se întâmple. Mă închideam în mine, nu socializam și am ajuns să fiu respinsă (subtil), neacceptată și judecată !

Nimeni nu îmi cunoștea viața reală , nimeni nu știa cine sunt, nici măcar eu, și nimeni nu știa ce se întâmplă în interiorul meu. Totuși, acum, recunosc și accept, că eu sunt cea care am permis ca frica mea să crească, să prindă proporții cu fiecare zi ce trecea.

Au trecut ceva ani până am conștientizat, cât de mult mă limitez să fac ceea ce îmi place și îmi doresc. Și mi-am dat seama că singura metodă să depășesc orice frică este să o înfrunt , acționând. Dar cum? Făcând exact opusul a ceea ce făceam acum! Adică făcând ceea ce îmi doream!

Aveam de ceva vreme, iubirea față de a citi și a scrie. Îmi făcea plăcere , dar scriam rar, pentru că ma simțeam vinovată că fac ceva pentru mine. Și oricum nu va ajunge să fie citit vreodată de cineva, că frica că voi fi judecată exista.

Dar scrisul a început să mă bântuiască! Mă visam că scriu, visam și ce scriu, orice făceam mă așezam tot lângă foi și pixuri, și spre marea mea surprindere chiar câțiva cunoscuți m-au îndemnat să scriu. Totuși frica mea era prea mare, era acolo.

Asta până într-o zi când am spus ajunge! De ce mă limitez? De ce mă fac singură nefericita? De ce e important ce v-a zice w sau q? Asta sunt eu, cine mă accepta , bine, cine nu, am să le arat pe unde au intrat în viața mea, ca să poată și ieși. Care e cel mai rău lucru care se poate întâmpla? Și dacă se întâmplă? Ei și?!??

Asumându-mi aceste întrebări, spre uimirea mea, am dat răspunsuri foarte detașate, și am constatat că nimic mai rău decât ceea ce am acuma nu se poate întâmpla. Mai mult decât nefericită , nu am cum să ajung!

Și uite așa am început să fac exact opusul a ceea ce făceam. Am început călătoria în ale scrisului, fără să mai caut scuze și motive în exteriorul meu. Am acționat scriind și arătând lumii întregi.

Am început să scriu, să scriu, să scriu și uite asa m-am trezit cu un blog super mișto, m-am trezit un om liber pentru că nimic nu mă mai sperie.

Frica ta cea mai mica (să nu începem cu cea mai mare) care e? Cum acționezi ca să o înfrunți? Stai sau fugi?